marți, 25 septembrie 2012

Tacerea florilor



Nu pentru asta sunt facute florile? Sa fie strivite?...Eu asa imi amintesc.


 Zilele cenusii si lesinate ale zilelor cu ploaie din copilarie, pamantul umed care tacea incapatanat si fiorii ciudati de spaima care ma treceau cand puneam piciorul pe el si imi invarteam varful talpii in moloz. Simteam ca ma afund in curtea intunecata si fara soare ce samana cu un bol de cristal spart si descoperit brusc lumii de afara si unui alt cer si mai mare decat acesta pe care il cunosteam. Marginile norilor cu colturi ascutite de deasupra se prefaceau in cioburi din gradina mea, cazuti peste cadavre de flori injunghiate de sus, in gaturile calde si parfumate, galgaind de sucul vietii. In jurul meu erau ramasite de petala si parfum crapandu-si dulceata blanda in arsuri tari in narile mele, durandu-ma de durerea lor. Si peste tot, numai moarte, si liniste, si fiori de raceala si eu inconjurandu-ma tremurand cu bratele in mijlocul tuturor. In toata acea trecere dintre noi catre voi mi s-a parut ca aud ridicandu-se scartaind si apoi, tot mai stridenta, cea mai galagioasa floare dintre toate, urland, de acolo de unde era strivita, intr-un unic sunet prelung, ceva ce nu intelegeam. Cu limba taiata pe jumatate atarnand pe gura florii lovite, conducea strigatele de durere catre bucatica de cer de care se indeparta tot mai mult si care nu voia sa o auda sau sa ne dezlege urechile macar noua tuturor, sa o intelegem ce spune, ce cere de la viata. Se voia ajutata, se voia iubita, sau se voia, poate, razbunata, floarea mea nu a primit nimic. Floarea mea a murit doar, si si-a pierdut ultima suflare intr-un hau care n-a putut decat s-o inghita.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu