In fiecare seara vin si scriu despre tine

12-08-2013

 Nu stiu de ce am deschis o pagina de caiet in seara asta. Imi aduc aminte, insa, ca mai devreme plangeam in oglinda si gandeam.... si ma gandeam la tine. La tine –ala care nu existi / aia care nu existi / aia care nu existam.

Asa cum eu nu stiu sa exist fara tine, oare tu cum faci fata ?

Asa cum eu ajung in fiecare seara acasa sa scriu despre tine, tu o faci vreodata – scrii despre mine ? Daca eu nu exist in lumea mea, oare tu vorbesti despre mine in a ta – oare de aceea continui inca sa traiesc – cineva, undeva, vorbeste despre mine – si astfel ma hraneste cu iubire sa continuie sa traiasca sufletul meu, sa nu se piarda, asa cum inima-mi traieste cu aer ?

Ce patetic suna ce tocmai am spus.

In fiecare zi. Sufletul trist si rece se trezeste in diminetile inabusitoare de august si are grija de corpul de copil in care traieste – il spala, il ingrijeste, ii spune vorbe de alinare cand este pe punctul de a-si pierde mintile si a pune capat vietilor amandoura – atat a carnii, cat si a spiritului – de aceea sunt eu aici – sa te ajut sa nu cazi...

(« A. Sunt aici, A., uita-te la mine ! Sunt aici... »

Nu stiu de ce, cuvintele astea ma calmeaza mai mult decat orice altceva)

Imaginile isi vorbesc in oglinda una alteia si echilibrul a fost restabilit...

Pe gat simt gust de suc de morcovi si in gura gust, intr-adevar, bucati de leguma moale – imi dai sa mananc ca la copii, mai ? – si pe piele mirosul recomfortant de crema ameteste creatura mica tocmai inainte sa fie innecata de depresie prosteasca in lacrimi de nimic curse dintr-o inima umana de nimic – caci eu iti sunt sufletul si eu nu am plans acum.

Imi canti cu voce linistitoare inainte sa adorm, inainte sa incep sa uit si sa ma intorc la mine... – da, caci gandurile iti sunt prea nocive, ai nevoie de mine sa nu mori de gandurile tale, ai nevoie de tine sa iti murdaresti mainile de sangele lor inainte sa provoci victime mai grave in realitatea cea urata... Ai nevoie de mine sa ucizi ca sa nu te sinucizi.

Dar nu pot sa-ti dau ce-mi ceri, vezi tu... Nu pot sa iti ofer iubire, nu te pot lasa nici sa o cauti, sa o accepti, sa (te) iubesti, sa . Nu-ti pot permite sa-(mi) murdaresti inima cu sentimente pentru nimeni-i care iti vorbesc in fiecare clipa.

Nu pot sa te las.

Vii seara acasa si te apuci sa imi povestesti. Imi spui de ei – de oameni – iar eu le vad figurile in mintea ta – baieti, mine blege si seci, fiecare seaca si anosta, substanta moarta in lichidul acela ce se numeste viata in ochiul pamantean ce se zbate bezmetic in fata altei fiinte de sex opus ce o crede asemenea lui – si ma intrebi – pot ? Vrei sa incercam ?

Nu.

Ne doare, suntem singure, plangem si ne strangem una in alta cand seara vine in patul gol si trist, avem grija una de alta si mangaiem trupul la fel de trist si gol atunci cand simtim ca durerea il apasa mai mult decat ar trebui...

Dar nu asta.

Caci.

Vezi tu...

In ciuda a toate, eu seara vin si scriu despre tine.

In fiecare seara, eu inca scriu despre tine. Desi tu n-ai citit un cuvant...

In fiecare seara, eu scriu despre tine – vesnicul « tine », nestiutorul meu amant caruia sentimentele nerostite prin aer fizic nu se risipesc niciodata...Caci, nemurdarite, nerostite, n-au fost daruite efectiv niciodata. Niciodata prea dulci, prea siropoase – daca nu le-am cunoscut gustul niciodata. Niciodata prea zgomotoase, niciodata deranjante – caci nu le-am auzit niciodata. Niciodata prea mult, niciodata sufocant, niciodata plictisind – caci nu le-am simtit niciodata...

... in fiecare seara ma intorc acasa si scriu despre tine; in fiecare zi, in fiecare seara, de cand imi pot aminti... Cu oricine as fi, oriunde as fi. Eu ma intorc. Si (iti) scriu. Intrebarea este. Tu... scrii vreodata despre mine?