luni, 16 septembrie 2013

De o mie, un milion, un infinit...



M-ai intrebat cine sunt.
Cred ca daca m-as gandi, ti-as raspunde ca sunt fata de pe un peron de gara – nu ma intreba care – doar cauta-ma – cauta-ma pe un peron de gara – pe toate peronurile de gara – privind intrebator, mereu inapoi, in ochii trecatorului, crezand ca spre tine ma uit de fiecare data, si chiar o fac – ma uit la tine – de o mie de ori, de un milion, de un infinit de ori – iar tu de fiecare data arati diferit, iar eu te iubesc de o mie, un milion, infinit de ori  pentru ca fiecare ai putea fi tu, iar eu trebuie – trebuie – sa-ti zambesc... Pentru ca stiu ca si tu ai sa-mi zambesti inapoi. Iar dintre atatea mii, milioane, infinit de zambete – unul dintre ele tot va fi al tau. Cum ar fi daca tocmai atunci as obosi si as uita sa iti zambesc ?
Hm ?
De ce pe un peron de gara ? Pentru ca acolo stiu cel mai sigur ca am sa te gasesc, pentru ca stiu ca ai sa prinzi odata un tren gresit si ai sa calatoresti spre mine fara sa stii – poate – si, inainte sa apuci sa prinzi un altul inapoi – eu am sa te astept acolo – intre trenuri – intre calatorii, sa ma privesti si sa iti aduci aminte. Ca exist. Ca te astept. Ca ti-am promis candva, intr-o alta viata, intr-un « inainte » de care eu nu ma pot vindeca, dar pe care tu poate il uiti in fiecare zi cate putin, ca o sa fim impreuna.
Si o sa fim.
Dar trebuie sa te astept, vezi tu ? Dar si tu va trebui sa circuli mai mult cu trenul.

Diluare :
Sunt acea fata ratacita pe un peron de gara, privind mereu buimaca in ochii trecatorilor de parca ar putea vedea in ochii lor vreunul din personajele inventate din povestile imaginare din capul ei, de care toata lumea se intreaba daca s-a pierdut cumva, daca e speriata, singura sau... bolnava.
Sunt fata ratacita pe un peron de gara, cu o masina de scris intr-o mana si in cealalta cu un bilet de tren a carui data de valabilitate a expirat demult, a carui calatorie a fost demult – candva – iar acum cerneala s-a sters de pe el si arata, de fapt, ca un bilet... pe care nu scrie nimic. Pentru ca nu ma duc nicaieri – o nu – eu astept.
Sunt fata ratacita in mintea ei, batandu-se pe ea insasi la nesfarsit la masina, si scuipand nu cu sange, ci cu cerneala, sentimentele pe care nu le citeste nimeni, niciodata. Dar sunt de atat de mult de timp gandite, incat tusul nu poate fi schimbat, ele ramanand aceleasi, iar cerneala, odata terminata, continua sa bata, totusi, in gol, gandurile copilei bolnave, ratacite, singure... pe un peron de gara, prinsa intre trenuri. Pentru ca nu a gasit inca  niciodata persoana pe care o cauta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu