Until the end of time

Sunt nefericita. Si strang in brate clipe nenascute din tine. Sunt nefericite pentru ca tu nu esti aici, iar tu nu esti pentru ca probabil ca nu te-ai nascut inca. Probabil ca nu sunt o nebuna – o inchipuita – si tu o clipa imaginata in mintea mea. Probabil ca te cunosc cumva, de undeva.

Nu esti aici, dar eu imi amintesc de tine.

Nu te vad, dar eu stiu cum arati.

Nimeni nu te cunoaste, dar eu da.

Eu da – eu te cunosc – desi nu ti-am vorbit niciodata.

Pur si simplu te-am simtit. In visele mele. Intr-un candva care nu a murit niciodata in mintea mea. Te-am avut si am petrecut clipe, in mintea mea, cu tine – in visele mele, ne tineam de mana si ne zambeam, si aveam ganduri impartasite, si ne vorbeam prin necuvinte, si ne sarutam prin netrupurile noastre de neoameni – de oameni nenascuti, de oameni nereali, dar de oameni nefericiti.

Si eu stiu ca clipele acelea sunt reale. Pentru ca sunt singurele clipe fericite.

Iar clipele fericite sunt singurele clipe reale, singurele clipe care exista – care nu se uita, care raman – pana la Sfarsitul Timpului...