Uneori am impresia
ca lumea imi poate auzi gandurile pe strada in timp ce mergem alaturi, si
uneori chiar de la metri, rute distanta si ca isi intorc vag capetele,
tresarind inauntrul lor de cuvintele intelese. Se opresc in mijlocul drumului si ma urmaresc
in timp ce traversez, ascultandu-mi gandurile, si mintile, si sufletul, si
insasi sentimentele in timp ce le tip innauntrul meu – si imi aud vocea
interioara, asa cum este ea cu adevarat, si cum nu o rostesc nimanui – ei isi
lipesc crestetele de scuturile transparente ale trupului meu si trag cu urechea
la ce se vorbeste acolo – si se sperie... Se sperie si se dau inapoi si
plang... si plang. De cat de tare, de cat de puternica e durerea acolo, atat de
aproape de creier.
Ei asculta, vezi tu, si inteleg – da, inteleg
nebunia noastra, caci trecatorii sunt efemerii nostri amanti de cateva minute,
care vad in trupurile noastre prin fete, prin miscari, prin miros, prin ganduri
– cat de tare cantam in mintea noastra despre cei pe care ii iubim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu