Intr-o zi m-am hotarat sa ma sinucid.
Am inchiriat o
masina si m-am dus in varful unei coline. Valea era deja cufundata in
intuneric. Nu ma gandeam la
nimic – eram absolut nesimtitor in momentele acelea, aproape ca si cum nu as fi
fost constient, si nu eu eram cel care conducea masina spre prapastie ;
care apasa nervos pe pedala de acceleratie si isi inclesta, pulsand de
andrenalina, vie precum energia pura in venele lui, mainile pe volan. Nu eram
eu. As fi putut jura ca nu eram eu. Nu as fi recunoscut niciodata chipul acela,
sentimentul acela, dorinta aceea de moarte, nesabuinta aceea de slabiciune in
noaptea intunecata. Eu eram in alta parte. Si eram gol. Pustiu. Niciun
sentiment. Nicio parere. Niciun protest, neclintit in fata mortii, dar nici o
dorinta de viata, de impotrivire impotriva ei. Nicio teama, niciun regret,
nicio asteptare. Doar gol. Si un chef nebun de sfarsire, de contopire cu
intunericul acela, cu vidul si curentul de aer care chema de departe, ispititor
si cu toata forta inspre groapa de frunze.
Am apasat, am dat
drumul acceleratiei, am impins masina si am azvarlit-o in necunoscut, cu
speranta, cu disperare, cu o frenezie de om nebun, fara judecata ori constiinta
proprie. Si apoi... nimic.
Gol. Stop. Masina intepenise. Eu intepenisem. Mainile – pe volan, trupul – inca
neclintit in scaun, ancorat spre inainte, pedala – inca inclestata sub apasarea
mea ; si totusi marginea culmii nu fusese depasita. Se desfasura,
respirand linistita, la fel de nemiscata, de nepasatoare, in fata ochilor mei,
in intuneric : masina pierduse contactul, pornita in acest fel, prea
brusc, iar eu ma pomenisem in mijlocul drumului, intepenit, in cea mai jalnica
pana a vietii mele toata adunata la un loc.
Bineinteles ca, dupa cateva momente, am iesit
din masina, apucand portiera cu graba si fugind cat mai departe de ea cat am
vazut cu ochii. Uitasem, vezi tu, gandurile de sinucidere de mai devreme –
uitasem insasi persoana care conducea in noaptea aia nenorocita si plina de
jale, de dor de moarte, spre sfarsire, si o condamnam mut, renegand-o –
renegand-o ca fiind a mea.
Imediat dupa aceea a trebuit sa ma pun jos si
sa respir pentru ore intregi. Simtisem ca, in acele cateva momente in care
pusesem stop, lumea toata se oprise si ele devenisera infinite inauntrul meu,
pe veci condamnandu-ma la toata durerea aceea resimtita intr-o secunda de
colaps. A trebuit – mi-a luat zile, saptamani sa imi revin, caci aveam impresia
ca ramasesem fara de aer – vezi tu, simteam ca pierdusem ani intregi din viata. Trageam aer in piept, simtind ca am o obligatie
de a asculta intreaga lume in momentul acela – de a o respira, de a o gusta si
iubi inauntrul meu mai mult decat orice – caci imi permisese sa ma intorc la
ea, imi permisese sa traiesc inca cu ea si sa nu mor singur. Inauntrul meu.
A trebuit sa respir ani pentru un moment in
care sufletul meu a vrut sa moara si, pentru o secunda, a disparut literalmente
din mine. A trebuit sa respir ani intregi, sa ma conving ca este inca acolo, ca
l-am strigat suficient, ca l-am chemat suficient inapoi la mine si ca
s-a intors - ca se intoarce - in fiecare zi la mine din locul in care, fara voie, l-am trimis si sufera in ascuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu