Triologie Caderii - Gravitatie

Este ciudat cum in serile de vara poti sta pur si simplu pe jos si simti cum cade cerul in tine – cum cade lumea si toate lucrurile peste tine si nu poti face nimic sa le opresti. Tu insati ai cadea... daca ai mai avea unde.

Pot sta pe pamant si auzi cum intreaga lume se prabuseste. Si – daca stau nemiscata – cu membrele intepenite in jurul meu – poate nu are sa ma atinga si pe mine, si n-am sa ma prabusesc si eu mai departe, alaturi de ea.

Gravitatia asta nebuna ne absoarbe pe toti. Toate lucrurile au inceput sa cada de la o vreme, din cer parca – dar ce este oare dincolo de cer sa mai cada ? - deja avem toate lucrurile aici. Dar ele au inceput sa ne scape printre maini, si insusi sufletul nostru a inceput sa se taie in bucati si sa curga inauntrurile noastre. Nu mai avem nimic. Nu mai putem pastra nimic – nu mai putem iubi nimic, ori tine nimic pentru noi, caci pamantul le cere – le cere pe toate numai pentru el.

Si atunci cand cad, rasucindu-ma in bucati frante din mine, nu ma pot gandi decat la vorbele pentru tine – cazute inainte sa le rostesc ; la sentimentele pentru tine – pierdute inainte sa ajunga la tine ; la bratele mele – desprinse de tine inainte sa apuc sa te iubesc.

Toate lucrurile cad. Si cred ca oamenii au inceput sa cada in ei insisi. Doar eu. As vrea sa fi cazut in bratele tale.

Diluare

Stau in curentul de la dus si privesc cum apa formeaza baltoace negre, pliandu-se dupa curbele cazii murdare si ducandu-se apoi pe gaura de evacuare. Simt ca mi se face rau si caldura ce imi ingroasa plamanii sta sa dea toata pe dinafara. Apa a capatat forma de baloane curbate la capete, dar gurile baloanelor mele au cedat, iar aerul lor explodeaza din pungile de plastic, curgand lichidul negru sub picioarele mele, murdarindu-ma, patandu-ma de intunericul dinauntru si amestecandu-se cu secretiile sufletului meu, despartite in rauri sarate intre degetele mele incretite de apa.

In ultima vreme, toate lucrurile ajung la groapa de gunoi – toate – resturi, mancare stricata, hartii scrise, hartii nescrise, cuvinte si obiecte, lichide si solide, plastic si tabla, pungi de aer si sentimente. Toate sunt aruncate, fara sa se mai tina cont de felul lor, de valabilitate, de scop, de natura – oamenii uita ca mai au nevoie de lucruri si au inceput sa arunce parti din ei – au inceput sa-si arunce sufletul – la cosul de gunoi.

In ultima vreme, toate lucrurile ajung la groapa de gunoi, la gura de evacuare, la gaurile negre din afara noastra – din pamant, apa, aer – spatiu – goluri, despartituri, locuri ramase neocupate in timp, in lume, in trecut sau amintirile celorlalti, oricare ar fi ei – si din noi insine. Ne aruncam sufletele pe unde apucam – in gauri negre de pamant, in scorburi de copaci, in scorburi de animale – de oameni – de oameni...Ne aruncam sufletele unde nimerim. Ne aruncam sufletele la intamplare, in afara noastra – in timp, in spatiu, in oameni fara nume, fara urme, fara sentimente – ca sa se incapa de prea multele din noi – de prea multele, si prea dureroasele, inutilele “noi” aruncate la cosul de gunoi.

In ultima vreme, ne aruncam.

In ultima vreme, nu ne mai dorim.

In ultima vreme, am inceput sa cadem – si, prin cadere, pierdem toate partile din noi pe care le credeam stabile odata – toate sentimentele, si iubirile, si visele – strans lipite in sufletele noastre – frunze cazatoare acum sub cerul de toamna. Ne-am izgonit de ele si le-am aruncat in noapte, crezand ca intunericul are sa stie mai bine ce sa faca cu ele, ca are sa le ascunda mai bine si sa le piarda mai cu succes in uitare decat am reusit noi s-o facem vreodata.

In ultima vreme, toate lucrurile cad. Toate obiectele, toate resturile, toate cele stricate, si rupte, si nefolosite, nefolositoare, iubite, neiubite, traite, netraite – toate – toate – in gaurile inspaimantatoare de spatiu, de timp – si oamenii le uita acolo, fericiti pentru totdeauna de nesufletele lor.

In ultima vreme, oamenii se multumesc cu netrairea, cu nesentimentele, cu nesufletele, cu neadevaratul, si isi dau drumul sa cada...

...numai eu as fi vrut sa raman – sa raman aici – si daca ar fi fost, totusi, sa cad, sa fi fost nu in gauri, nu in guri negre de spatiu si de timp – nu – nu in uitare – nu in moarte – ci in locuri inca vii, inca verzi si infloritoare, si mangaiate de lumina unui soare mai bun – caci el inca exista – si as fi vrut sa gasesc acest soare in inima ta pulsanda de viata si substanta inca neterminata de timp.

In ultima vreme, toti prefera sa cada in afara, in intuneric si brate recomfortante ale uitarii. Eu – eu as fi preferat sa fie tocmai inauntru, in lumina si brate, chiar si ucigatoare, din tine. Si as fi fost deopotriva de fericita.

23-11-2013