vineri, 6 decembrie 2013

Silent camera



Si chiar de-ar fi sa-mi aleg albastra culoarea custii in care-ar fi sa-mi traiesc ultimele zile, si chiar de-ar fi sa-mi pictez cerul si peretii si toate unghiurile, si toate gaurile, si toate crapaturile din si in afara mea in nuante de alb si albastru deschis – durerea rosie ar fi tot acolo, si as putea-o ghici pe dupa zidul de sticla al lumii mele.
As putea-o ghici ca pe un dusman - o fiinta ostila, ca pe o prezenta – o boala de care, desi m-am vindecat, se gaseste inca in jurul meu, afland mereu chipuri noi de a se intoarce in lacasul nasterii ei – ca o componenta fireasca, ca o frunza de copac ce isi cunoaste mereu pamantul, chiar aflandu-se deasupra lui, si pe care il ghiceste in moarte, ca si in viata – un adevar ce traieste mereu inauntru, in centrul tuturor minciunilor pe care s-au construit sperantele cerului...
Cerul este mai fals ca niciodata atunci cand crezi cand il ajungi – mai fals decat atunci cand tindeai spre el, mai fals atunci cand te lasai omorata pentru o frantura din el, cand luptai pentru o lumina de albastru, cand te afundai in hauri si spini din tine, pentru a-ti lasa sufletul pur sa se ridice dintre lanturile de pamant astfel roase, spre el. O mana de pamant negru nu a fost niciodata de ajuns pentru cerul de deasupra. – Dar nicio lumina de pe cer nu s-a masurat vreodata in adevarul unei singure farame de pamant.

Ai crezut ca lumea perfecta ar fi pictata in albastru, iar peretii de sticla ai inchisorii tale au sa te tina in siguranta, au sa fie de ajuns. Dar nimic nu este de ajuns pentru o fiinta de pamant ravnind sa se intoarca inapoi in intuneric. Nimic nu este sigur pentru toate portile sparte ale sufletului tau ravnind sa se deschida inapoi. Nimic nu este fericit pentru bolnavul inchis inauntru, ravnind eliberarea din lumina pentru o farama de neagra suferinta, in propria libertate. Ea, lumina – ce-i preseaza toate organele bolnave de o limita de gheata – mai rece si mai usturatoare decat orice groapa neagra din pamant. Ea, lumina – ce omoara bolnavul mai tare decat orice virus, decat orice otrava, din apa sau din aer – din oameni ori din pamant – ea este o ucigasa mai vinovata decat orice criminal cu sange rece din lumea muritoare. Caci, oricat de rece, sangele uman nu ingheata niciodata, si nu dispare, intepenind in durere cruda din tine, in venele – in bratele ce nu mai pot misca ori imbratisa nimic. Nici viata, nici frumusete, nici sentimente de iubire pe acest pamant ori pe altul. ( – si ce mi-e viata fara de iubire, si ce mi-e viata fara-mbratisari ?)

Nu am crezut niciodata ca lumea va fi perfecta. Dar am sperat ca ar fi mai buna. Mai buna de atat. Nu alba, nu stralucitoare. Dar mai deschisa. Mai luminoasa de atat. 

Am crezut ca lumea va fi pastelata, in culorile radioase ale sufletului meu. Dar eu n-am stiut ca aceste culori nu erau de albastru, si nici de alb in lumea intunecata a pamantului si a bolii sale de moarte – eu n-am stiut sa caut fericirea in lumea care suferea, pentru ca eu nu sufeream alaturi de ea.
Dar acum stiu. Acum, sufletul negru a inghitit toata luminile din lumea cea falsa si a sangerat de disperare si singuratate pe solurile inflorite fara de el, pana cand toata durerea a murit in sfarsit, rapusa in cohorte de lacrimi acide bobocilor vietii. Ele au distrus florile mincinoase, au ars parfumul si stralucirea pana cand numai mirosul de cenusa a mai ramas din ele si, cand a disparut si acesta, lumea a devenit toata neagra si stearpa de ele, implinita de tot adevarul.


Un comentariu: