II Apocalypse

Voiam sa tip... Voiam sa tip. Dar mi-a fost teama si m-am oprit inainte ca pradatoarele si fantomele acestei lumi sa-mi miroase toate urmele, si sa se napusteasca toate asupra mea intr-un acces de foame oarba si pofta nestapanita in ochii hipnotizati si inimile goale pentru sangele proaspat simtit in apropiere. Mi-a fost teama. Mi-a fost teama ca-mi vor recunoaste glasul printre atatia morti si au sa vina dupa mine – hulpavii, ucigasii, fiintele cu sange rece in cautare de cald, de rosu sticlos sa le luminze haurile negre din stomac – sa-mi sfartece corpul de toate scuturile sale, sa-l disece pana la comorile pe care spera sa le gaseasca in organele umflate si sanatoase de viata – cand sunt toate pline numai de stafii si ganduri moarte de iubire, prelungite intr-o viata care le-a uitat numele demult, intr-o sfarsire nemiloasa a fericirii pe Pamant, pentru ca ea sa continue si-n moarte, la fel de alba si sfasietoare, ca lama unui cutit care cade neincetat in aste gauri, despartind neincetat valul dintre lumi.

Degeaba cade, degeaba canta – lama cutitului si sufletul fantoma – amandoua despre un sentiment si o fiinta pierduta intre cele doua lumi – caci doua fiinte, si inca moarte – n-au sa se mai uneasca nicicand – daca n-au reusit doua vieti sa le lipeasca in causul ei cald, atunci cand inca existau, cand inca erau posibile – una inauntrul celeilalte, una despre cealalta – in ganduri si atingeri care pretindeau a fi despre iubire.

Alexandra Levasseur - Dancer III, Acrylics, Pencils on Paper

Degeaba canta, degeaba cade. Cutitul n-are sa mangaie niciodata ranile de sange, precum cainele n-are sa-si linga niciodata gaurile roase de viermi in carne – ci poate numai vulpile, si numai lupii – dar se stie ca ei nu mai sunt demult vii, si cicatricile care se inchid acolo nu sunt toate despre vindecare, si nu sunt nici despre viata – ci sunt toate despre moarte, caci o cicatrizare perfecta nu exista niciodata in povestile despre viata, si niciodata in cele de iubire – caci acelea sunt rani care nu se inchid niciodata, in oameni care raman in permanenta deschisi – in ochii si gaurile, si palmele lor deschise, intinse mereu sa primeasca alte palme, si alti ochi si alte trupuri sa umple gaurile decupate atat de adanc in adancuri.

Iar viata despre aceasta este. Iar moartea despre aceasta este.

Iar eu nimic nu am sa fiu, si nimic n-am sa aflu, si nimic n-am sa fericesc in clipe si colturi mincinoase de viata – caci ea nu e viata, ci numai infern, si sare alba pentru crestaturile intunecate din suflet.

Iar eu nimic n-am sa tip, si nimic n-am sa caut, caci numai putreziciune, si numai corpuri straine – defuncte, roase in pamantul negru de oameni fara de nume, si fara de sentimente – am sa gasesc in cale, iar de aici pana la moarte timpul nu va fi departe.

Este inevitabil de fapt. Totul este inevitabil. Mai putin intalnirea noastra... (caci tu nu vii niciodata.)

Diluare :

Nu stiu de ce am impresia ca, atunci cand tu nu esti aici, pamantul imi fuge de sub picioare. Dar nu e o impresie - pamantul se dezlipeste efectiv de sub talpile mele in zilele acelea si, fara voie, ma surprind plutind departe de el, ratacita si invartita printre nori calatori fara de nume, ajungand, in instabilitatea starii in care ma aflu, aproape de a ma pierde, odata cu ei, pana si de numele meu - si toate acestea se intampla si se sfarsesc pana ce tu vii si, bland si cu maini pricepute, imi legi la loc nodul de la mijloc de al tau, si ma aduci, printre pasari cu ciocuri ascutite si strigoi nevazuti ce musca din trupul meu, inapoi langa al tau, pe sol, unde sunt in siguranta in imbratisarea noastra nepretuita de pamanteni.