Imprizonierat

Cu cat ai ochii mai mari, cu atat vezi mai bine lucrurile din jurul tau. Pe parcurs ce avansez, pe parcurs ce corpul mi se mareste, trag cu ghearele din afara si corzile dinauntru de marginile lor, sa ii largesc odata cu restul trupului, sa inghita in lichidul lor pielea intinsa si groasa, sa inghita in stralucirea lor tot intunericul organelor pustii, in care sunt inchisa, si sa ma elibereze intreaga, prin gaurile capului, in lumina.

Daca am fi toti un ochi mare, cu pupile colorate – intreaga lume ar fi vie, dementa, in pete violente improscate la intamplare, ca intr-un creier urias cu striatii de vopsea, prin care curg gandurile lancede ale tuturor oamenilor bolnavi de imaginea sangelui lor negru – daca am fi toti un ochi mare, fara de pupile – un ochi alb, din ou de soare – intreaga lume ar fi asa – intreaga, o lumina fara de margini, o cunoastere fara de margini, o caldura din afara ca sa elibereze in cristal transparent toata vederea pierduta inauntru.

(Reluare:)

Cu cat ai ochii mai mari, cu atat vezi mai bine lucrurile din jurul tau. Pe parcurs ce avansez si corpul meu creste, limitele custii mele de carne se largesc in aerul ramas la fel de putin pe pamant, si sufletul meu bolnav isi face loc printre organele uscate catre iesire, intr-o ultima incercare de salvare de la suicid inauntrul propriei sale gazde. In drum spre in afara, el se rupe dinauntru de toate membrele sale, de toate partile sale, in coliziune cu organele – pungi grele de substanta putreda, vatamatoare – si trage cu corzile de nervi de muschii intepeniti ai ochilor, spre a-si face loc, prin albul lor, catre lumina. Daca ar intelege primejdia faptei sale – dar el o face poate acum, si inca dintotdeauna, dar gandurile de durere dinauntru, si amintirea locului fericit pe care l-a cunoscut odata il face sa caute, in ultimele clipe, o cale spre acesta in cerul de afara, catre care nazuieste cu toata speranta fapturii sale marunte de lumina si in al carui acid otravitor al eliberarii se impinge cu toata puterea, convins ca este singura cale de scapare dintr-un intuneric in care a fost inchis de prea timpuriu.

(Reluare:)

Cu cat ai ochii mai mari, cu atat vezi mai bine lucrurile din jurul tau.

Pe parcurs ce avansez si corpul meu creste, creatura albastra dinauntrul meu devine tot mai nerabdatoare, oarba de toata cunoasterea, oarba de toata bogatia, de toata frumusetea formelor si lucrurilor de lumina de care crede ca o privez, si incepe sa isi faca loc din interiorul meu, smucind cu membrele, ca folosindu-se de niste arme grele, aruncate stangaci, incercand sa darame zidurile inchisorii sale.

Faptura din fibre trage cu ghearele de toate gaurile, de toate greselile in constructia fortificatiilor ostile, rupandu-mi marginile cu convingere si cautand sa-si faca loc printre ele. Dar ea nu stie ca este prea tarziu pentru aceasta – nu stie ca dimensiunile fapturii sale se masoara in aceleasi dimensiuni cu ale carcerei pe care odata o dispretuia – si acum demolarea carcerei sale inseamna demolarea propriei carcere trupesti, moarta si sfasiata printre fragmentele de carne straina iesite in drum, cu ale carui propriu sange s-a amestecat, fara sa-si dea seama, pe masura ce a continuat sa creasca inauntrul lor. Refuzul mortii ei a insemnat acceptul imprizioneratului atat de indelungat, iar o condamnare ce inainte i se parea nemiloasa si fara nicio scuza in constiinta tortionarei sale, a devenit acum propria maniera de pedepsire, propria si singura justificare a unei vieti ce continua sa traiasca, in constiinta propriei zadarnicii.

Sa incerci sa mai cauti salvarea dupa inchidere, sa incerci sa mai cauti iesirea in toate zidurile ermetice ale temnitei tale, sa incerci sa mai cauti o farama de lumina in intuneric este ca si cum ai incerca sa mai vezi viata dupa moarte – ori aceasta nu este decat infern si propria resemnare cu un destin ce devine si justificat si personal in toata durerea sa, desi nu ti se atribuise niciodata cu adevarat de la inceput.