De fiecare data cand ne despartim,
simt ca ne dezlipim, ca doua autocolante fixate in fibra peretilor de var ca si
cum ar fi bandaje proaspat smulse din carne, iar ranile inca sangerande pe care
nu le stiam inainte ustura ca picate in otrava acida, si ma dor, fara sa ma pot
opri din tipat. Urlu in mine ca un nebun, om torturat pe patul de moarte, fara
sa gasesc cauze ori leacuri pentru boala mea, si fara ca ceilalti sa ma auda,
pentru ca din mine totul s-a uitat – tu – te-ai sters, ca si cand nu ai fi fost
niciodata acolo. Iar acum sangele a inceput din nou sa se lege, timpul sa
curga, trupul sa se lase – ca si cum dragostea ta m-ar fi tinut intr-o menghina
groasa de fier, iar suportul, odata disparut, a inceput sa-si lase amprentele
in mine, in efect intarziat, ca sorii straini care au apus demult in alte zari.
De cand ai plecat, am murit de zece ori. De o clipa de cand ai plecat, am
imbatranit cu zece ani. Peste alte zece clipe, voi fi disparut pentru totdeauna
iar, din cartea timpului, numele meu se va sfarsi in mod neinteles cu zeci de
ani inainte de timp, dintr-o cauza probabil pusa pe seama vreunui accident. Un
accident de iubire la care nu ar fi trebuit sa iau parte niciodata. Nici in
acea zi, nici altadata. Asta daca as fi vrut sa pot trai pana la sfarsit, asa
cum imi fusese scris, asa cum trebuia.
Dar dragostea nu trebuie. Ea doar exista. La fel si
durerea. Si moartea. Si oricare dintre ele este de zece ori mai reala, mai
adevarata decat o singura clipa de viata.
(Iarta-ma ca te iubesc)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu