Din marturiile unui supravietuitor al accidentului "viata"

Vine un moment, cred, cand te eliberezi de tot – de toate frustrarile, de toata ura si de toate sentimentele inutile fata de ceilalti si fata de tine. Devii gol, simplu – atat de simplu ca ai putea chiar sa nu te mai recunosti. E interesant de vazut ce ramane acolo – in spatiul gol care a ramas inima ta, in tot acel aer – daca mai respira ceva acolo. Si daca mai respira, mai exista, cine – ce – este acel ceva ? Esti oare tu ? Mai ramane un « tu » in afara tuturor sentimentelor rele, in afara durerii ? Mai e durere oare fara sentimente – durerea, este ea un sentiment... sau este de sine statatoare ? Este ceva separat – esti tu in durere – si ea in tine ? – sunteti unul din celalalt plasmuiti, fara dubiu si, daca asa este – de ce ? (De ce vorbesti asa de des despre durere ?...E gresit.)

Ramane un spatiu dupa toata durerea. Acela esti tu. Nu durerea. Acela esti tu...

...si te afli in afara ei. In sfarsit, te-ai eliberat.

*

- De ce vorbesti asa des despre durere?

- Trebuie ! Este ca o litanie de care nu ma pot dezice – trebuie sa o amintesc, trebuie sa o recit, inauntrul meu si, in cuvinte, in afara mea, peste tot si in tot, ca un facut, ca un obisnuit... Este trist, nu-i asa ? – cand viata ta devine toata un imn despre durere – dar, vezi tu, pe mine nu ma mai doare de mult...durerea. Nu ma mai ustura, nu ma mai apasa. Trebuie doar sa o amintesc, trebuie doar sa o cant... si prin ea, sa-mi amintesc de mine, de atunci si de acum, de aici si dintotdeauna, caci a fost un companion fidel de atat de mult timp. De prea mult, poate.

Asa ca, da. Vorbesc despre durere. Este a mea, este in mine. Si o povestesc, ca intr-un legamant tacit, sa-l asigur pe corpul meu ca traieste, sa-i garantez sufletului meu ca este intreg – sa-i promit firii mele ca exista, ca nu m-am pierdut si inca sunt aici, inca simt lucruri, inca simt oamenii, si pe mine... iar durerea a fost mereu acolo sa-mi aminteasca asta.

Epithelium flickr