Puppets

Stateau ca marionetele, spanzurate nicaieri in mijlocul camerei.

Stateau ca marionetele, spanzurate nicaieri, cu corpurile leganate ca la corbii intepeniti.

Stateau ca marionetele, spanzurate nicaieri, tremurand de frigul acestui loc pe care nu-l puteau recunoaste nicicum.

Stateau ca marionetele, spanzurate in mijlocul camerei mele, si numai eu puteam sa le vad, numai eu puteam sa ma sperii de lesurile lor, si ele de al meu, facute pumn.

Stateau ca marionetele, spanzurate, rupte dintr-un colt abrupt.

Stateau ca marionetele, spanzurand...

...corpul de dedesubt.

Nu se intampla nimic de ceva vreme. Nu mai mancasem nimic de o saptamana si, de cateva zile, observasem ca nu mai simt nevoia nici sa beau. Nici nu-mi era sete.

Nu se intampla nimic. Eram singura, in camera mea, intinsa pe jos – nu pentru ca as fi vrut sa bravez sau asa ceva, ori sa ies din comun cu pozitia mea ciudata – insa era singurul loc in care ma puteam simti firesc. Patul era prea moale, iar paturile si covoarele ma enervasera dintotdeauna. Suprafata tare a parchetului de sub mine parea numai buna pentru ce aveam eu nevoie. Sa ma odihnesc...

Nu se intampla nimic. Ramasesem impietrita, cu ochii deschisi, si daca nu ar fi fost pieptul sa se ridice regulat la cateva zeci de minute, ori gura, inclestata ferm peste gingiile moi, ce-mi devenisera acum muschi poros, ca la buretii de baie ce nu au mai inghitit apa cu spuma de foarte mult timp – as fi crezut ca am intepenit. Ori am paralizat, ori trupul meu a murit – caci de mine in niciun caz nu as fi putut spune asa ceva – inca puteam simti formele din jurul meu, inca imi constientizam propria fire, inca o gandeam.

Inca o gandeam... Nu se intampla nimic. Incepusem sa cred ca realitatea asta se oprise pur si simplu la un moment dat si de atunci ramasese intepenita, vie numai intr-un colt din mintea mea. Nu cu mult timp in urma – dar nu as mai fi putut spune cat (incet, incepusem sa constientizez ruptura asta tot mai clara de orice notiune a spatiului in care ma aflam, de timp, de pamant, de cer si de respiratii – tot ce compunea atmosfera ce se misca atat de fluid inainte, atat de firesc parca, iar acum oprita, innabusita si groasa ca o pacla de ceata) – oamenii veneau si intrebau de mine in camerele colorate, incalzite si ticsite de carti, de mobila, de obiecte lovite si ingustate prin prezenta mea in campul lor – oamenii veneau, dar si obiectele veneau – iar eu le manuiam pe toate, iar eu le vorbeam tuturora, normal, intrebandu-ma si intreband, ca si cum toata viata despre asta ar fi fost – despre o intrebare care ar fi fost pusa neincetat, ca un facut. Acum, nimeni nu ma mai vizita in camerele goale. Erau prafuite, reci si apasatoare in volum, dar eu parca imi gasisem locul cumva printre ele, spanzurata deasupra pamantului aglomerat, respirand printr-o gaurica stramta de materie. Si-mi era bine. Dar nu mai eram eu – cea careia sa-i fie bine, si nu mai era asta lumea care sa-mi faca bine. Era alta. Si, cumva, ceva ma facea sa cred ca lumea dinafara – oriunde ar fi fost ea – isi continua cursul firesc de inainte. Vantul continua sa bata in geamuri, frunzele aspre sa tremure in copaci, cearsafurile sa se zgarie tari de sarma, vecina sa strige la catelul care striga la gaini... sa taca. Poate asta se intamplase - tacuse, in sfarsit. Realitatea mea tacuse. Strigatul nervos al femeii cu caldarea de apa, cainele agitandu-se disperat, gainile speriate, ingramadite in garduri, sa iasa prin ele si implorarea muta a copacilor – da, totul se sfarsise.

Nu se mai intampla nimic. Cred ca pentru asta rugasem si eu la un moment dat, zilele trecute – pentru o sfarsire, pentru un punct in toate sirurile astea grele de cuvinte al caror sens nu-l mai inteleg, de propozitii a caror ordine nu o mai tin minte.

Punctul venise. Acum, sfarsitul era aici, iar eu nu puteam sa-mi vin in fire sa privesc peste marginea orizontului al carui capat il visasem de atatea ori in mintea mea, noaptea, pierduta pe o corabie in marea rece si neagra la capatul lumii. Cine ar fi zis ca am sa-l vad atat de curand – cine-ar fi zis ca linia orizontului trebuie sa arate asa – atat de tacuta, si alba, ca si cum ar fi tras o dunga de creta peste corpul meu zbuciumat, lipindu-l de ciment.

Eram lipita de ciment, iar fantomele de fum jucau sotron asupra mea... Eram lipita de ciment, si nimic nu se simtea, nimic nu se intampla, doar...

Doar cerul. Plat, nevazut inainte, incepuse sa se schimbe, sa se apropie parca, iar din el – ca cerculetele de turta dulce la un circ de copii – incepusera sa atarne forme. Nedeslusite, albe, aparute – de nu stiu cand – de nu stiu unde – albe, inert suspendate deasupra mea. Poate de aceea nu le sesizasem prezenta mai inainte, impietrita in somnul meu sub ciment, caci erau atat de nemiscate, atat de neobservate, leganandu-se calm asupra mea, incat nicio pala de vant, niciun firisor din ghemul gros ce ma infasura in norul sau de creta, nu se clintise in drumul lor.

Si ele erau aici... Ca pe un firesc, le-am inteles prezenta parca dintotdeauna, ca si cum mereu am stiut ca trebuiau sa vina aici, si sa stea asa deasupra mea, iar eu sa le privesc asa de dedesubt.

Era ca si cum ar fi fost inteles dinainte, si nimic altceva nu ar fi fost mai natural, mai adevarat pe lumea asta decat formele noatre, aduse, in pura deriva deasupra maselor intepenite in timp, intepenite in spatiu, intepenite in mintea mea ,  sa se aseze in spatiul de puzzle ce ramasese descoperit de prea multa vreme. Stiam ca asta este – ca asta este totul. Odata potrivita acea gaurica, odata acoperita ultima ruptura in patura lumii, ea putea foarte bine sa continue mai departe, intregita, sau sa se termine pur si simplu, pietrificata in forma ei perfecta – intr-o curba perfecta, pentru vecie...

Curba asta cobora deasupra corpului meu, si simteam ca am sa ma afund, simteam ca am sa cad, daca o s-o urmez, intr-un « undeva » si intr-un « candva » pe care nu le intelegeam prea bine, si nici nu stiam daca mi le dorisem intocmai asa de mult. Ultima geana a lumii statea sa cada, iar eu ma leganam, dezorientat, ca un nepoftit la o petrecere englezeasca, crezand ca am sa pic si am sa stric ordinea tuturor, si ordinea intregii lumi mai apoi, cu un singur pas gresit, la marginea uitarii.

27-12-2013