M-am tras inapoi sa fac fata
durerii. Am inchis ochii si am simtit cum ma indepartez, plutind departe,
dincolo de culme. Soarele nu ajunge niciodata pana acolo, in penumbra vailor
neumblate, neatinse de nicio geana de lumina. Lasa-ma sa raman acolo unde
vantul are sa suiere prin mine, unde norii, privind furiosi de sus, n-au sa mai
poata ajunge cu durerea lor covarsitoare pana la mine. Aici, curgerea de
lacrimi parca s-a oprit deodata si, in lipsa unor rauri groase de sange cazand
din inaltimi, pot sa ma odihnesc in sfarsit, plutind fara greutate pe maluri
netede, uscate din mine, visand inauntru vise de linistire in moarte in moarte
calma, dupa toata viata zbuciumata ce a crescut pana acum. Intr-un sfarsit am
reusit sa o termin, i-am deschis gaurile si am lasat capetele creaturii sa iasa
in afara, pacalind-o flamanda in inalturile de albastru sangeriu pana s-a
hranit de toata durerea, pana s-a sufocat de toata lumina, inghitind soarele
rotund inauntrul ei si izbavindu-ma pe mine in tot intunericul, intr-un colt de
forma mai imperfecta de pamant, acolo unde ma am cel mai aproape.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu