duminică, 16 februarie 2014

Amarcord

'I wish my life could be more like American soap operas. Then, whenever things got dramatic, you could just fade the picture down and pick things up later.'
 Submarine (2010)
Stiam ca are sa vina inapoi. Dar nu imi imaginam ca are sa fie fix in ziua aceea. M-a izbit pur si simplu in mijloc de strada si am cazut imediat, lovita, cu toate functiile deconectata la pamant. Cazusem in vechea mea forma, in stilul meu obisnuit, si tot ce crescuse diferit si se construise inauntrul meu si in lumea de afara, intre mine si ei, intre mine si cerul atat de indepartat acum de deasupra, a disparut... ca si cum nici nu ar fi fost niciodata. Ca si cum niciodata nu as fi atins fericirea, sau omul, sau infinitul... ci numai intunecimea. Cineva cazuse inauntrul meu si nu m-am aplecat sa-l ridic inapoi.
Dupa starea initiala de cadere, venea durerea. Venise si acum, dupa regula obisnuita, iar gustul familiar mi-a inundat gura si plamanii, si se simtea asa de bine. Atat de bine sa o simt din nou – sa mai ma simt dupa atata timp in ceva din jurul meu. Dar era o durere diferita. Puteam sa ghicesc ca motivul era ca imi amortise pentru atata timp.
Incepusem sa ma indepartez, ca o stare constanta de inec. Nu mai era la fel ca inainte, asta era sigur. Efectul nu era cel scontat si, realizand acest lucru, o senzatie vaga de panica si-a facut loc in pieptul meu, dar era prea slaba ca sa o mai observ sau sa o mai identific cu ceva dupa toata asteptarea asta, prea slaba ca sa ma mai afecteze in vreun fel.
Era durere. Asta era tot ce conta. Ce conta sub ce forma, ce conta sub ce senzatie, ce conta sub ce greutate... Sub ce amintire de tine sau de mine, sau de orice in trupul cutremurat de atatea senzatii acum – ce conta sub ce forma, atata timp cat venea inapoi la mine ?
Si, Doamne – da ! – venea, o simteam, si eram atat – atat de aproape sa-i cedez din nou, lipsita de aparare inauntrul meu.
Un sughit oribil isi facuse loc in gat si era ca si cum as fi vrut sa-mi tusesc tot sufletul pe data, in locul acela. Era ceva, blocandu-mi accesul catre cer si vaz, ca un sentiment infundat pe drum, impiedicandu-ma sa –mi fac loc in afara. Era negru si gros, era vascos si greu, ca o meduza sau o planta murdara de apa. Atat de strain, atat de repulsator. Nu facea parte din mine oare ?
Sau eu nu mai faceam parte din mine ?...
Imi venea sa ma vars de atata timp. Si sa ma adun apoi la loc, curata si noua. Doar ca nu mai puteam s-o fac – eliberarea nu mai venea niciodata ca inainte. Eram legata pe loc. Blocata – eu si sentimentul, fie ca era al meu sau al altcuiva – poate al tau cand te-ai coborat inauntru si m-ai sarutat acolo – dar, cumva, nu reuseam sa ma obisnuiesc deloc cu niciunul dintre ele.
Si tot ce voiam era sa scap, sa scap, neagra si secatuita, nelocuita, neatinsa, neaprinsa de toata insufletirea.

As fi dat orice sa ma loveasca cineva in zilele acelea. Sa-mi dea o palma, sa imi dea pumni, sa imi dea coate si picioare si oase inapoi in oasele mele, sa-mi faca vasele sa se sparga, sa ma inund toata in marile rosii dinauntrul meu. Voiam sa-mi suga tot aerul din piept si sa ma lase indoita, stransa, nemiscata cu ochii si membrele trasnite, sau poate sa-mi inroseasca trupul pana la lacrimi in mijlocul strazii. Voiam sa doara. Voiam sa plang...
...atat de tare.
Voiam sa plec de acasa. Voiam sa plec din mine.
Voiam sa plec de acasa. Voiam sa plec din tine.

Dar niciunul dintre noi nu parea a voi sa paraseasca nenorocitul suflet al meu...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu