Te imbratisez de toate singuratatea, te
strang de toate marginile, te astup de toate gaurile. Te tin strans la piept si
nu las nimic sa se strecoare intre pielile noastre lipite, intre sutura
inimilor la patrat – acolo unde vant venea sa bata si valuri straine de lichid
rasturnau triunghiurile inimilor noastre coltuite.
Daca as putea sa te dezlipesc de pe
tavan... si sa te trag pana la mine. Realitatile noastre comprimate ar icni de
usurare, iar eu, apasata de pamant cu sufletul tau la loc intors peste mine, as
sti ca sunt intreaga, pentru ca un fragment de cer a intrat si m-a completat,
definitivandu-mi forma.
Daca as putea sa te dezlipesc de pe
tavan... as trage tot cerul dupa tine : atat de strans te-ai legat de el
in ultima vreme si te tii cu dintii de deasupra, ranind panzele in broboane de
sange la asfintit. Cineva trebuie sa te aduca inapoi de acolo, cineva trebuie
sa lase pamantul si norii sa se atinga inapoi, sa vindece soarele de rani.
Strici ordinea stelelor cu nelinistile tale, faci haurile sa planga de urletele
tale. Esti prea zgomotos, te tii prea tare – prea galagios in intoarcerile tale
neprimite de nimeni, in rasucirile tale nestapanite inapoi – de aceea ai nevoie
sa te cobori, sa-i dai drumul si sa lasi in mine...toate strigatele de
eliberare de care ai nevoie.
Sunt prea grele pentru cerul de deasupra. Sunt
prea usoara pentru scoarta de dedesubt. Am nevoie sa ma pui la pamant.
 |
| Kay Jan |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu