marți, 15 aprilie 2014

Eclozare



(Varianta initiala)
There’s an alien. It has the form of an alien growing and sissing inside of me.

I don’t know if I want to let him in. I don’t now if I want to transform. I don’t know if I want to stop being me.
Did you ever stopped to think about that ? For just a second ? All those holes : maybe they’re not supposed to be filled. Maybe I like being empty. Maybe I like being me – myself and all. No one else.
New eggs can’t grow on these deserted lands.
It’s only my soul left, growling and howling around in rows of sacred whispers, sacred – dearest – whispers pouring in silence on the dead wounds inside. It leaves marks in me and shivers like a long forgotten dutchmann from across the sea.

No one else. No one else on these deserted lands. No one else on this deserted ship, flying over the sea.
No one else. Not even the rain.



Este un extraterestru, mi-am zis. Are forma unei fiinte din alta lume. Sasaie si se taraste inauntrul meu, lasand urme umede, ca la reptile oriunde se misca. Capul ii are doi ochi. Oblici la capete, verzi sau rosii – nu imi aduc aminte – cu pupile dilatate de caldura, privind fara sa clipeasca, urmarindu-ma neincetat.
Nu stiu daca vreau sa il las sa creasca. Nu stiu daca vreau sa ma transform, cu el inauntru.

Nu stiu daca vreau sa incetez sa mai fiu eu.
Te-ai gandit la asta ? Poate ca gaurile alea nu ar trebui sa fie pline vreodata.
Vieti noi nu ar putea lua nastere pe taramurile acestea sterpe. Este numai sufletul meu ramas. El este cel care urla si se tara pana mai acum, soptind ganduri sacre despre moarte sau amintire inauntrul meu. Uneori era si liniste, sacra, misterioasa – liniste inainte de furtuna cand pamanturile incepeau sa tremure, in adancul ce invata sa taca. Tacerea curgea inauntru, si avea o senzatie specifica, uscand ranile, si tamaduindu-le spre uitare, pe cand un vers ca o incantatie isi facea loc intre organele de fier. Vocea lui era asemenea a mult uitatului olandez, iar in zilele acelea, nimeni nu mi-ar fi putut cutreiera sufletul si golurile mai bine decat o facea el.

 ...
Poate imi place sa fiu pustie. Poate imi place sa fiu eu – pielea mea si asa mai departe. Este asa de groasa pentru ca protejeaza sentimentele dinauntru. Este acolo sa spuna cuvintele pentru mine, atunci cand organele se pricep mai bine decat sufletul sa sopteasca prin invelisuri refuzul. Este acolo si se pricepe cel mai bine sa ascunda ploaia de mine, ori vorbe pe care nu as vrea sa le aud si ar putea primejdui miezul fragil dinauntru. Picaturile de apa ar putea sa taie marginile de sentimente, sau ar putea plesni sangele rosu in doua.
Aceasta este pielea mea. Acesta este golul meu si este greu. Atat de greu, si ea atat de groasa. Si, cumva, ti-ai facut loc si esti dedesubt.
Esti dedesubt acum. Inauntru, la iesire si peste tot. Nu esti la vedere. Esti la caldura.
Nu esti aici. Esti peste tot.
Poate de aceea nu reusesc sa te vad uneori. Ori sa ma obisnuiesc cu tine, pentru ca iti stiu demult cantul pe dinafara.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu