marți, 22 aprilie 2014

Niveluri de suferinta. (Tavanul)



///
Cand forma ta dispare, altele noi – mai colorate si mai stridente incep sa aiba loc, sa intre in casa mea. Si nimic nu intra si nu se stabileste la fel inauntru – cald si moale, alb si neted, fara sa lase nicio gaura libera, si fara sa ma umfle in mine – precum o facea a ta. Ceilalti incep sa se intample, ceilalti incep sa respire. Numara timp, numara organe, numara vieti in camerele mele, iar vocile lor suna urat. La fel si corpurile lor – au tropote zgomotoase cand traverseaza si calca ca uriasii in prag. Ma calca pe nervi urmele lor ca ciocanele de fier cand vin si sparg umbra ta care supravegheaza din intuneric. Ma calca pe inima mana lor cand ma zguduie sa-mi scoata adevaruri din pieptul inecat de toate minciunile lumii de afara. Ma calca pe suflet... aerul pe care il risipesc din mirosul nostru impreuna. Si am impresia de fiecare data ca mai trag in gaura lor din plamani o clipa din nisipul clepsidrei noastre cand te indoi de prezenta lor si apoi te curbezi ca intr-o clepsidra sa ma prinzi inauntru cand trec dupa ei pe coridoare.

Am spus ca m-am rupt zilele astea si ca sunt franta acum. Am spus ca nu mai am suficient aer sa te iubesc, sau suficienta inima sa te las sa respiri inauntrul meu. Am spus ca trupul meu e prea dureros, si prea mare greutatea in trupul tau de piatra ca sa mai las peretii sa coboare pana la el. Am spus multe.
Dar niciuna dintre ele nu a fost cu adevarat.
Cu adevarat m-am rupt cand nu am mai avut aer deloc, ori inima deloc, ori greutate deloc in sufletul meu care s-a ridicat pana la tavan in lipsa ta.
Se chirceste singur acolo si asteapta sa vii inapoi. 

///

Cand tu pleci, timpul incepe sa curga din nou. Cand ceilalti incep sa vorbeasca, imi amintesc ca trebuie si eu sa vorbesc inapoi. Sa socializez, sa revin din nou la conditia de persoana. Cand raze stralucesc in mine, imi aduc aminte ca trebuie sa reflect si eu lumina inapoi. Cu tine, totul nostru era suficient, si nu mai eram nici oameni, nici raze, nici nu trebuia sa dam nimic inapoi, pentru ca imparteam totul intre noi, si strangeam inauntru atat cat puteam, lacomi, nesatuli, pasionati. Si putinele straluciri pe care le aveam, le revarsam in tine, si le loveam in tine, si le impingeam departe in tine – pana unde lumina mea incepea sa se piarda in intunericul tau.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu