Procesul de extirpare al tau din sufletul meu este lung si dureros .
In ultima vreme am
trait in afara timpului. In ultima vreme am trait in afara mea. Probabil,
crezand ca ma inconjor de oameni, mi-a fost suficient ca sa ma pot numi
nemuritoare, caci traiam mai mult in vietile lor decat in a mea, si eram dubla,
eram mai mult, cand de fapt ma impartisem la doi. Apoi la tot mai mult, pana nu
mai ramasese nimic din mine sa fie adunat si, la sfarsitul zilei, sa ma faca o
persoana intreaga la loc.
Am incetat sa mai
dorm, crezand ca, daruind timp, are sa compenseze ceva pentru lipsa mea de
sentiment. Pentru lipsa mea de daruire. Doar luam. Si apoi ne durea pe amandoi.
Pentru ca, cumva, se pare ca nu mi-ai adus, la moartea mea, decat putina
suferinta. Iar acum asta sunt : o suferinta care moare.
Dar macar acum am
sentimente – nu ?...
...
As vrea sa stau
intr-un loc unde nu se mai aude niciun sunet in lumea lor, ca sa pot auzi in
sfarsit sunetele din lumea mea. Pentru ca nu m-am mai auzit pe mine deloc. In
ultima vreme am incetat sa mai exist.
Aici, in locul meu mic
si intim, nu mai aud deloc zgomotele din afara. Este liniste intre organele
mele in sfarsit, daca pana acum abia imi faceam loc sa respir printre ele.
Respiram printre parti : printre parti din mine. In oricate parti m-ai fi
taiat, tot ar fi trebuit sa mai lasi un loc intreg undeva sa pot ateriza cand
cad. Asa, cel putin, am sa am unde sa stau, la distanta, cat tu iti acoperi
gaurile la loc si incepi sa ma scoti afara. Da-ma afara din casa ta. Lasa-ma sa
ma intorc la mine.
Vreau sa fiu si eu o
farama de timp acum. Nu-ti cer un lucru prea mare. Vreau sa traiesc si vreau sa
ma sfarsesc. Vreau sa incetez sa mai vorbesc – nu mai vreau sa simt o voce care
doare. Doare pe toata lumea pe care atinge.
Da-mi sufletul inapoi,
chiar si in ratie, si lasa-ma sa traiesc acum...
...fara explicatie.
10-05-2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu