« Mi-e
intuneric » ma gandesc si plutesc, ridicandu-ma tot mai mult pe fiecare
fir de nelumina pe care il gasesc. Zilele astea m-am transformat nu intr-un
paianjen, ci intr-un fir de paianjen – o « creatura » a creaturii mai
mare a lui Dumnezeu care mi-a dat viata la randul sau.
M-am tesut intr-o
dimineata de august si am inceput sa respir in soarele de rasarit. Avea raze
groase, caramizii, si – fiindca nu se refacuse inca dupa somn – m-am inecat cu
doua cheaguri din sangele lui care au alunecat pe mama mea. Arahnida s-a intins
sa ma inveleasca. Nu a ajuns la timp iar soarele, orbind-o, a coborat-o de pe
panza inainte de vreme si asa am ramas eu singura cu abia cateva surate,
inainte sa ma incurc in ramificatiile altora si sa ma sufoc. Ai putea spune ca
sunt o creatura aparte : eram finita, scurta si nevazuta, condamnata la
somn inainte sa ma nasc inca si acum, nici nu m-am trezit bine si un joc de
circumstante m-a trecut in infinit.
Sunt fara de seaman
(ceilalti au murit inainte sa se nasca). Sunt nevazuta. Sunt neagra, sunt alba,
sunt aici, sunt peste tot. Sunt un pic dintr-un pic mai mare. Sunt copil de
Dumnezeu, ajutata de mama si sarutata de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu