Bird people

„Te iubesc”, “îmi lipsești“ – cuvinte pe care nu mai poți să le oprești. E ca și cum corpul meu nu-și mai poate regăsi o limbă proprie, ca și cum de fiecare dată trebuie să vorbesc prin tine, să mă lipesc și să reies prin tine – prin pielea ta, ca un filtru gros prin care toată pielea mea – tot ce am eu – dispare și devine tu – un tu mai iubitor, mai narcisist care-și adoră și-și ține corpul strâns într-o îmbrățișare, admirându-se în toate laturile sale. Nu mai suntem o singură figură acum – suntem opt, suntem șaișpe, suntem șaiș’patru, suntem sute. Suntem numere pare, împărțite în perechi, două câte două – două sărutări, două limbi, două vorbe, două limbi... două corpuri, două capete, două corpuri, două bărbii, două corpuri. Doi ochi – lipiți unul de altul, neodihniți, neobosiți – doi ochi.  Două limbi – vorbite, violete, vârâte, nevăzute. Ca la gâturile lungi de struți care țipă și se retrag înapoi sub crustă –să fie singuri, nevăzuți, să se iubească în limba lungă, pământie, de neconfundat de dedesubt. Când noi vorbim – vorbim amestecat, în păsărește, bâlbâit, ca la handicapați, iar gurile ni se unesc în două limbi să scoată cuvinte pentru ceilalți, dar a devenit din ce în ce mai greu, și am înțeles că timpul irosit pentru ceilalți l-am întoarce mai bine în noi. Atunci când am uitat să mai vorbesc, am înțeles să mă odihnesc în tine, în locul secret unde lumea a obosit să ne mai caute și de noi nu le-a mai fost dor:

...două păsări nebune care au murit pe limba lor.