Ești mai mult decât ceea ce cred ceilalți despre tine. Ești mai mult decât ceea ce crezi tu despre tine. Ești mai mult decât crede aerul că a prins din tine atunci când ai trecut în ziua aceea printre copacii unși de lapte, în drum spre metrou. Fără să vrei, ai intrat într-o creangă, undeva aproape de tufișurile din stânga, prea grele pentru gardurile scunde să le susțină. Ai intrat în creangă, creanga ți-a intrat în ochi. Un firicel de lapte înghețat a rămas pe retina ta. Pentru o secundă te-ai încețoșat toată, n-ai mai știut pe unde mergi. Laptele copacului ți-a mângâiat pupila și, într-o secundă, ai putut să-i simți gustul prin ochi. Pentru o secundă, te-ai desprins de potecă și ai devenit una cu pământul de lângă tine și, în acea secundă, ai văzut lucrurile mai clar. Străluceai. Și știai că strălucești, chiar dacă mintea ta era confuză, iar corpul respingea corpul străin. Nu era străin deloc. Îl mai simțisei cândva. Dar nu mai știai când.
Să fi fost oare atunci când te-ai întins prin cearșaf în dimineața aceea și ai strâns perna turtită și fierbinte la piept? Care a fost cuvântul? Piele. Alune. Miroseai a alune calde. Ochii îți erau împăienjeniți de somn, și nu ți-era clar ce gândeai. Dar acesta era cuvântul. Căldură de alune.
Să fi fost în prima zi în care ai strâns altă persoană la piept și ți-ai dat seama că părul lor ascuns de la ceafă, cel mai aproape de scalpul fierbinte, are același miros cu al tău? Același miros ca atunci când, sub capul de la duș, părul tău miroase a vanilie fierbinte, amestecată cu ciocolată albă? Ca și cum, dacă ți-ai fi făcut în momentul ăla o băutură fierbinte din propriul păr, ar fi avut gust de lapte cu vanilie? În acea zi ți-ai dat seama că oamenii sunt mai legați între ei decât credeai, prin păr. Dacă ai aduna zece oameni în bătaia soarelui ai obține zece arome diferite de lapte cu vanilie, dar care au la bază aceeași rețetă clasică, impregnată undeva în ADN-ul firelor de păr.
Sau să fi fost în ziua în care ai intrat în sala de clasă cu pielea rece de la transpirația de pe gât, iar, atunci când te-ai așezat în bancă, ți-ai lipit palma caldă sub păr, să simți pielea rece ascunsă acolo? Era o senzație de intimitate, de confort, ca și cum porii tăi secretau suc rece, incolor, ca o reacție extatică la contactul cu căldura de afară. Pielea ta făcuse dragoste cu soarele și îți transmitea asta. Dacă ai fi putut să te răsucești cu capul la spate, să guști, ai fi văzut că pielea ta acolo are gust de soare, dar nu ai fi putut. Cineva se uita la tine din partea stângă să-ți amintească de condiția ta - oamenii nu-și pot răsuci capul la spate - iar tu n-ai putut să continui să uiți.
Oamenii nu pot face niciunul din aceste lucruri. Nu pot gusta copacii cu ochii, nu-și pot gusta razele de soare impregnate în piele. Dar într-o zi au putut face toate acestea. Și într-o secundă ți-ai amintit că ai mai făcut-o, ți-ai amintit că ai mai gustat asta cândva. Să fii neom, să nu fii orb. Să te oprești, să-ți amintești, să te oprești și să să privești.
 |
Farah Willem |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu