Înserat

Zilele au devenit din ce în ce mai lungi și mai întunecate. Degetele au început să înțepenească în cearșaf, iar ochii au experimentat arta fixatului în perete minute bune fără să clipească. Plutesc prin cameră fără să mă simt și, uneori, mă odihnesc în corpul meu pe înserat. Îl privesc de sus cum a început să se săreze de la lacrimi, cum l-au învelit bine crezând că e de la frig și l-au izolat în camera din spate ca să nu fie deranjat. Oamenii au prea multă grijă de corpul meu zilele astea. Îl îngrijesc să intre în pământ mai mult decât îl îngrijeau când era încă în viață. Mă întreb cât va dura până când își vor da seama că înțepenitul nu e de la frig. Că nu i-e frig în cameră. Că i-e atât de cald că a început să miroasă urât iar, noaptea, când cobor, deschid larg geamurile și las aerul să-l umfle așa cum stă pe patul dezgolit. În timpul zilei se strânge, iar eu noaptea încerc să îl deschid. Dar a devenit tot mai greu. Corpul meu nu își mai dorește să trăiască. S-a făcut tot mai mic. A scăzut în înălțime câțiva centimetri și s-a umflat acolo unde plămânii s-au inundat de apă. De aici de unde stau pielea i-e de găină, culcată pe spate, cu sfârcurile ca doi struguri trecuți de toamnă așezați în mijlocul pieptului. Țuguiați în sus, ca și cum ar fi gata să mă părăsească. Sunt ca doi piloni când îmi ridic capul și privesc pe fereastră.  Înainte e plasa, geamul și o căzătură. Aș vrea să fie așa ușor. Vântul de seară a început să respire în corp ca într-o mănușă încrețită de la prea multă zăpadă. S-a înăsprit tot. A început să nu-i mai fie frică.